Prima dată cand ne-am văzut mi-ai dăruit o carte...avea copertă neagră,fără titlu,fără autor.
Era
un negru atât obscur cât şi seducător,m-a fascinat înainte să o pot
deschide sau să îmi creez o proprie impresie.În aceeaşi seară însă am
deschis-o şi m-am lăsat îmbraţişată de randurile vii.
Lumina şi
căldura dimineţii au venit şi au şters tot în urma mea...M-am trezit
brusc ca dintr-un vis amar fără ca măcar să fi dormit...Ştiam că o
citisem şi că am terminat-o,dar nu îmi puteam aminti
nimic...personaje,acţiuni sau pasaje.Mă simţeam pribeag ca şi un invalid
fără memorie...
Nu ştiam ce e cu mine dar nici nu mi-am
acordat atenţie prea mare,m-am ridicat din pat şi ziua şi-a reluat
cursul şi monotonia de altă dată...
Liniştea aceea cu care
eram obişnuită a fost prezentă doar în aceea zi,deoarece următoarea avea
să fie începutul sfârşitului nostru.
Din aceea zi a existat doar durere,beznă şi lacrimi....Tot din aceea zi am îinceput să realizez cât sunt de slabă...
Fiecare zi aducea noi răni pe corpul tău frumos şi perfect şi tot ce puteam vedea era sangele tau curgând pe hainele rupte.
No comments:
Post a Comment