mă uit la foc cum arde și îmi văd sufletul acolo...îl văd cum arde și devine cenusă...nu mai am speranță că mai poate fi salvat.
trupul îmi e deja o fantomă pe astă lume, pierdut undeva între realitate și speranță...am tot încercat, am luptat și am vrut să merg mai departe...am tot avut speranță, că se va schimba ceva, că va veni soarele și pe strada mea, dar în zadar, el a apus de mult...
m-am plâns că nu pot plânge, m-am plâns până am simțit că mă sufoc, atunci ceva mi-a întins mâna, ceva ce mă ajută mereu...atunci am plans cum am mai plâns numai când m-am născut...am plâns ceasuri întregi, dar m-am eliberat, gheara din jurul gâtului a dispărut, iar eu am simțit că trăiesc din nou...
acum, am încerat să fac ceea ce fac de obicei, dar nu mă mai ajută, fericirea lor deja mă distruge și mă afundă în întuneric și mai mult...
îmi e frică de moarte, dar vreau să mor...fiindcă nu mai rezist, fără speranță și fără putere, cum aș putea să merg mai departe ?
cum poți și ce rost are să spui cuiva ce simți când ști că vorbele ar distruge tot ce s-a creat ? nici nu mă mir că sufletul îmi arde așa...am strâns suferință, cât nu mai poate duce...
tot ce mi-am dorit mereu a fost un prieten, să fie lângă mine și să îmi spună că totul va fi bine atunci când nu mai pot...nu pot înțelege nici viața, mi-a dat cu întârziere să cunosc prietenia adevărată, dar în definitiv tot singur, asemeni unui câine abandonat sufăr...nimeni nu e lângă mine atunci când îmi e frig și mă doare...
nu mai știu dacă să cred că ceea ce numim prietenie este cu adevărat ce pare a fi...un prieten adevărat nu vede lucruri acolo unde nu sunt, nu te atacă și nu te respinde...
se bucură și plânge cu tine, te înțelege și te ține în brațe când cazi...și degeaba tu îi înțelegi pe alții când ei nu te înțeleg pe tine, ei pot avea slabiciuni, dar tu trebuie să fi mereu statuia de fier...
nu mai pot săcontinui, nu știu ce să fac și ce să spun...am obosit, am căzut de atâtea ori și mă doare prea tare, frigul m-a amorțit și nu mă mai pot ridica...
